Blog Realitatea FM

Cand tatal sau, Tase,  i-a lasat cu limba de moarte averea familiei, Gigi Becali a promis sa o inmulteasca. Vroia sa faca din clanul Becali unul din cele mai mari, mai avute si mai temute din aceasta tara. Si a reusit. Dar a reusit calcand in picioare valori si speculand sentimentele poporului proaspat iesit de sub jugul comunist. Romanilor le place fotbalul, iar Gigi Becali si-a cumparat cel mai mare si mai iubit club din tara asta. Romanilor le place sa creada ca sunt credinciosi, iar Gigi Becali a devenit credinciosul numarul unu al tarii. In fine, romanii nu sunt feriti de urgiile sortii, iar Gigi Becali a stiut sa traga avantajele de aici.

Cand Gigi Becali a cumparat Steaua in urma cu 6 ani si jumatate, eram inca un pusti naiv care credea ca faima de odinioara a clubului va reveni o data cu banii lui Becali. Nu ma intrebam atunci de unde avea el bani. De ce armata a acceptat sa dea un teren in jurul Bucurestiului pentru unul la Cucuietii din Deal. Ma gandeam doar ca Steaua a scapat de capusa numita Viorel Paunescu (care acum e presedinte la natatie si se uita cum se scufunda de tot acest sport) si ca zilele glorioase vor reveni in Ghencea. L-am vazut pe Hagi la televizor cum incerca sa ne demonstreze ca ce s-a intamplat la Steaua e un jaf pe fata si am tacut. La varsta aceea nici nu puteam sa fac altceva. Mai grav e ca au tacut si altii.  Anii au trecut si in afara unei semifinale de Cupa UEFA am asistat la ceea ce a inceput sa se transforme in circul din Ghencea. Jucatori prigoniti, antrenori umiliti, suporteri batuti si jurnalisti pusi cu botul pe labe, daca nu care cumva aserviti. Banii l-au facut pe Gigi Becali sa-si piarda mintile. A intrat timid in casele noastre, ca un tolerat, un tip bun sa te mai faca sa zambesti dupa o lunga zi la serviciu, si nu a mai plecat. Imaginea pe care si-a construit-o cu ajutorul Stelei i-a facut pe multi romani sa-l aprecieze, daca nu chiar sa-l venereze. Si s-a transformat din tipul mustacios care se bucura ca face o poza cu Hagi in calaul acestuia. Banii i-au permis sa se viseze antrenor, sa se creada regele ierbii, nu al pajistilor. Din loja stadionului, de unde a sfidat multimile cu mainile in sold, a transmis indicatiile “pretioase” menite sa subjuge definitiv orgoliile antrenorilor. Unii nu au acceptat si au plecat imediat, altii au facut compromisuri peste compromisuri pana cand povara a devenit prea mare si au cedat. Oameni care au adus glorie fotbalului romanesc au fost nimiciti pe altarul lui Becali. Hagi, Lacatus, Dorinel Munteanu. Cand un italian cu principii a incercat sa impuna propriile reguli a fost dat si el afara. “E tra-la-la” a spus zbirul despre Bergodi. “E tra-la-la” ar putea spune multi despre Becali.

Sistemul comunist a incercat sa le ia tot oamenilor. Inclusiv credinta. Se ajunsese la un punct in care nu mai aveai voie sa te inchini, iar in carti Dumnezeu se scria cu d mic. Oamenii nu si-au abandonat insa credinta. Continuau sa creada, chiar daca se temeau sa nu fie vazuti si cand isi faceau cruce cu limba in cerul gurii. Intre timp Mos Gerila s-a transformat in Mos Craciun, iar de la Tineretului pana la Universitate te poti inchina de cate ori ai chef. Cine a profitat de acest lucru? Mda… Gigi. Si-a tapetat peretii cu icoane si a ridicat biserici mai ceva ca Stefan cel Mare. I-a facut pe multi sa creada ca e un bun crestin… Unul insa care nu stie sa intoarca si obrazul celalalt… Oare Biblia te invata sa injuri? Nu cumva mandria e un pacat capital? Si astfel am putut vedea cum Gigi credinciosul se transforma in Gigi vanitosul. Cand ai bani nu mai astepti binecuvantarea divina. O cumperi! Pe plaiurile mioritice sau pe crestele lui Athos, Benjamin Franklin e la fel de cunoscut. Si cand ramai fara bani, nicio problema… ii ceri inapoi. Asa cum s-a intamplat cu cele doua milioane de dolari donate Patriarhiei, dar care din cauza crizei au fost cerute inapoi. Fariseul e fariseu pana la capat.

In fine, Gigi Becali a stiut sa exploateze durerea oamenilor. A dat bani pentru oamenii afectati de inundatii, le-a platit lumina celor din Zabrauti si a mai facut alte cateva fapte demne de toata lauda. Si atunci de ce se numeste exploatare? Ii spune asa pentru ca a facut toate aceste lucruri cu televiziunile langa el. Una era daca ar fi construit case si ar fi stiut doar el in sinea lui de fapta sa buna si alta e sa ajuti pe cineva ca sa-ti faci imagine si implicit sa castigi voturile oamenilor.

Acum 20 de ani niste oameni mureau pentru ca generatiile viitoare sa aiba o soarta mai buna decat a lor. Astazi il avem pe Gigi Becali. Poate ca a venit vremea sa luam atitudine. Poate ca tinerii in loc sa paraseasca tara scarbiti de sistem, ar trebui sa se uneasca si sa dea la o parte nonvalorile care ne conduc astazi. Poate ca a venit momentul sa abandonam indiferenta si sa le dam de inteles ciocoilor de astazi ca imbecilitatea nu mai poate fi tolerata.

Cornel Nistorescu da afara unul dintre oamenii echilibrati si de bun simt de la Cotidianul. Cateva constatari.

1. O astfel de decizie trebuie asumata de institutia Cotidianul si de conducerea trustului RTC. Dl. Nistorescu nu poate da afara ca din propria sa curte. Exista legi scrise si unele nescrise care-l pot apara pe Cristi Patrasconiu. Tacerea unor oameni din conducerea RTC nu poate fi interpretata decat ca aprobatoare. De ce?

2. O astfel de decizie naste temeri pentru si intre ziaristi. Constati ca esti in bataia vantului. (nici un joc de cuvinte!). Si mie mi se poate intampla? Orice decizie de asemenea natura trebuie explicata redactiei. Cu argumente clare si logice. Daca nu cumva vrei ca atmosfera din trust sa fie una de frica.

Read the rest of this entry »

Asta e interviul care mi-a dat dureri de stomac. Macar am inteles cine-i face mesajele lui Traian Basescu. Cum la Ore de Varf m-am ferit mereu de generalizari ii cer dlui Lazaroiu sa nu mai vorbeasca de presa la general. Sa spuna jurnalistii x,y,z.  Muncesc mult si onest si nu vreau sa fiu murdarit de oameni din culisele insalubre ale politicii. Si cred ca nici oamenii din echipa RFM. Cateva raspunsuri pentru dl. Lazaroiu.

1. Relatia politica - economie - jurnalism e descrisa corect, pana la un punct. Peste tot in lume ziarele, radiourile, televiziunile promoveaza anumite idei si anumite interese. Asta nu inseamna insa ca un patron se apuca sa dea telefon in redactie sa ordone y sau z. Iar daca da telefon nicio redactie nu se comporta ca o armata de slugi.

2. “nu suntem atât de naivi să credem că ei nu influenţează politica editorială a posturilor TV şi ziarelor pe care le au”. Asta face un patron de presa odata cu investitia. Fac ziarul sau televiziunea cutare pe care o aseaza pe o anumita directie, stanga, dreapta, valori liberale. De aici incolo sa-i spui jurnalistului sa scrie altfel decat a vazut si crede e un lucru greu de facut. Admit, ar putea exista exceptii. Insa publicul te simte. Read the rest of this entry »

Stilul sec al depeşelor de agenţie exclude interpretările: “Grădina Teatrului Capitol din Capitală va fi readusă în circuitul public, între 24 iulie şi 23 august, printr-o serie de evenimente printre care proiecţia primului film science fiction din istorie, “Voyage dans la lune”, realizat în 1902″.

Mi-e atât de drag locul acela încât aproape că nu-mi vine să le spun şi altora despre el.  Aici a fost prima proiecţie publică a unui film în Bucureşti - tot “Călătoria spre lună” a lui Georges Méliès.

Când şi când, s-a mai deschis în anii din urmă, dar pentru scurte perioade. Acum doi ani, îmi aduc aminte, nu mă mai dădeam dus din cinematograful în aer liber E-Uranus. Iar berea de la Muzeului Ţăranului Român intră mai uşor la film.

Ce vreau să spun? Că cinematografele “leagă” oraşele. Bucureştiul are mare nevoie de ele, pentru că un oraş e mult, mult mai mult decât o aglomerare de case.

Filmul e de găsit aici (dar se vede mult mai bine pe ecran mare). Făcea pui şi la mai bine de 80 de ani după.

The Guardian scrie despre cazul Gica Popescu. Unele date sunt gresite, dar povestea de ansamblu e corecta.

Domnilor de la Realitatea fm constat ca sunteti foarte bine platiti. Insistati cu obstinatie sa induceti in randul ascultatorilor dvs. vinovatia d-nei Ridzi, ba mai mult, sugerati chiar si ce masuri sa adopte  Comisia Parlamentara. Nu ma surprinde insistenta dvs. atat timp cat sunt convins  ca ot ceea ce faceti o faceti la COMANDA. Lasati justitia sa-si faca datoria si daca justitia va constata ca Ridzi este vinovata va aplica legea. Dvs. in loc sa ne INFORMATI ne manipulati,  punandu-ne sa va raspundem la intrebari retorice. Sunteti penibili domnilor si doamnelor de la Realitatea fm si asta repet ” pentru ca sunteti foarte bine platiti sa faceti diversiune” Fara nici un fel de respect, DF

P.S. Ar fi culmea sa ma mai si citati in direct!!! Read the rest of this entry »

Îi spuneam cu toţii aşa, dar numai atunci când nu era în preajmă. Faţă în faţă, te-ai fi umplut de ruşine dacă i te-ai fi adresat altfel decât cu “doamna Boiangiu”.

Familiaritatea asta de departe avea temeiuri. Magdalena Boiangiu ne-ar fi putut trimite pe toţi înapoi la şcoală. Ne-ar fi putut zeflemisi în direct. Ne-ar fi putut aşeza în faţă, fără milă, oglinda neştiinţei noastre. Mulţi seniori ai presei româneşti procedează astfel (şi nu întotdeauna fără rost).

Dar Lena trata pe oricine ca pe un egal. Prima lecţie dintr-o sumedenie, “predate” cu graţie, fără emfază, întotdeauna cu un surâs complice.

Mai departe: putea să desţelenească live probleme atât de complicate de politică intenaţională încât pricepeai instantaneu că nu subiectul era prea arid, erai tu prea puţin priceput.

În fine, a scris aproape până la sfîrşit. A muncit din greu, dar cu plăcere, ştiind că se poate face gazetărie şi altfel şi că trebuie să se facă. Celor care pretind că n-ar exista modele în presa din România le spun că n-au ştiut unde să caute.

Rock the City, asa scria pe bilet, dar zau ca din 3 trupe anuntate, toate nume mari, sau macar cu greutate, numai una si-a respectat blazonul.

Cei care s-au dus la concert de la inceput au pierdut ocazia de a observa ca se strica vremea si ar fi fost cazul sa isi fi luat o pelerina de ploaie. Pentru ca nici prestatia trupei Saga, care cinta de vreo 30 de ani, si nici a mult mai cunoscutilor Queensrÿche nu a meritat oboseala.

In plus, pe finalul celei de-a doua a inceput sa ploua. Si a tot plouat cu galeata, cu orele, determinindu-i pe unii sa isi revada prioritatile si sa o ia usor spre casa. Altii au incercat sa ii convinga pe cerberii DSP care pazeau coloanele Arenelor Romane sa ii lase sa intre la balcon. Fara succes, un timp, iar atunci cind organizatorii au presat gazdele sa permita publicului sa se adaposteasca, cei mai multi dintre spectatori erau deja murati.

Nimic nu a mai contat insa odata ce Fred Durst si compania au intrat pe scena.

Ploaia, tunetele, fulgerele, aproape ca pareau potrivite cu dezlantuirea de energie si zgomot a LB.  Continua sa ploua cu galeata, asa ca multimea a inceput sa para curind ca la un concurs de tricouri ude. Cu derbedei. Multi nici nu au stat pe ginduri si au renuntat la bluzele inutile, aruncindu-se in fata sa-l atinga pe Fred, incarnarea spiritului lor dezlantuit. Vezi aici

Fortele de securitate si-au dovedit apoi din nou eficienta, lasind sa scape pe scena un fan. Tinarul nu va uita probabil niciodata intilnirea, pentru ca in loc sa fie gonit, a fost strins in brate de Durst. Tragaci pentru declansarea isteriei printre rockeri. Vezi aici

In ciuda ploii, aproape 2 ore au trecut in zbor. Cine a rezistat ploii are ce povesti. Concert de tinut minte.

Îmi propun ca, în campanie, să nu scriu despre candidaţi. Prezenţa lui Crin Antonescu în studioul Realitatea FM îmi oferă ocazia să pun pe blog câteva gânduri despre acesta.

Nu-mi ascund vechea simpatie, venită probabil din vremurile când tânărul liberal aducea o cu totul altă imagine în politica românească. Ieşea în evidenţă, la primele prezenţe în Parlament, coleg cu foşti activişti ai PCR ce nu-şi schimbaseră decât „diplomatul”, nu şi ţinuta, dar şi cu avocaţi de modă veche sau nouă. Crin Antonescu nu părea din acea lume, dar nici nu se străduia să fie băgat în seamă…

Decenţa şi provenienţa la altă generaţie îl defineau pe acel Crin Antonescu. Anii au trecut, la un moment dat a fost şi ministru, generaţiile s-au schimbat, oameni politici care decideau soarta ţării în anii 90 au dispărut, alţii s-au retras… Crin Antonescu nu este cel mai tânăr, s-a tuns şi…a ajuns preşedinte! Deocamdată, de partid…

Partidul pe care îl conduce a fost la guvernare, pe care a împărţit-o chiar cu cele două partide ce guvernează acum. Unii îşi amintesc cu plăcere acei ani, în care şi-au cumpărat case şi maşini, alţii nu mai văd decât lamentările grelei moşteniri. Dar, ca orice partid care a gustat din plăcinta guvernării, nu mai are o imagine imaculată. Şi de aceea parcă nu se asortează cu noul său preşedinte.

Crin Antonescu are un mandat de preşedinte şi mai vrea. Ambiţia există şi el nu are de ce să nege acest lucru. Iar primul său discurs a trezit speranţe în români ce-şi promiseseră să nu mai voteze vreodată. Doar că, sfătuit sau nu, şi-a schimbat discursul. Băsescizarea apariţiilor sale televizate nu pare să-i aducă avantaje. Crin Antonescu avea şanse reale în condiţiile în care părea alternativa, un rol pe care Mircea Geoană nu-l poate juca. Sfătuit sau nu, Antonescu a ales greşit. Şi a provocat o nouă dezamăgire. Dacă vrea popularitatea lui Băsescu, îmi pare rău să-l anunţ că nu are nici o şansă. Nu asta este direcţia. Electoratul tăcut de acum, cel care nu se mai prezintă la vot, nu aşteaptă un alt Băsescu, poate cu mai mult păr. Aşteaptă pur şi simplu altceva.

Pentru câteva zile, Crin Antonescu a fost altceva. Şi mai ales altcineva. După care a devenit om politic. De România. Mi-aş dori să citească aceste rânduri. Nu neapărat şi să ţină cont de ele. Nu-mi mai pun de mult speranţe în oamenii politici. Dar îmi doresc o schimbare de peisaj politic şi cred că, din oferta de până acum, e singurul capabil să facă asta…

…dar cere-mi bani mulţi ! De fapt, câinii fără stăpân nu cer nici un ban. Şi îşi caută singuri ceva de mâncare. Şi ştim că se poate şi convieţui cu ei. Doar că în România totul trebuie trecut prin filtrul politicii.

De ce stă câinele în faţa măcelăriei ? Probabil, vrea să se bronzeze… Asta vor să credem cei care se ocupă de problemele comunitare. Între ele, câinii la fel de comunitari. Care nu au covrigi în coadă, dar au bani. Sau, cel puţin, au avut. Bani de la stat, cei mai căutaţi în România. Şi de acolo şi problemele.

Când primarul Băsescu a stabilit ca prioritate a mandatului său de primar chestiunea comunitarilor, a declanşat şi isteria. În care nimeni nu a mai avut timp să se întrebe ce se întâmplă, totuşi, cu banii…Şi cum de costă un castron cu mâncare pentru câini cât o cină la un restaurant de lux ? Şi de unde au ajuns unii să aibă vile pe la margine de Bucureşti, deşi nu au rezolvat problema pentru care erau plătiţi ?

Până aici am vorbit despre istorie. La vremea aceea câinii au fost omorâţi cu multă cruzime, fiindcă nimeni nu cheltuia banii pe substanţele necesare eutanasierii. Acum nu se mai dau bani nici pentru prinderea lor. Iar rezolvarea nu va veni în an de criză. Bugetul este limitat, se lasă „muşcat” doar pentru alte probleme, asta e prea mică…

Cât despre bucureşteanul muşcat, pentru el nu mai există nici o speranţă. Indiferent că e partizan al eutanasierii sau al castrării câinilor, oricum nimic nu se va face. Şi aici nu e vorba despre cine e primar, chiar dacă nu s-a mai făcut de mult ceva în Bucureşti. Ce pot să-i spun unei persoane în vârstă, care sună la radio şi se plânge că nu poate să iasă din bloc, haita care se repede spre ea fiind periculoasă şi pentru un campion olimpic ? Să-i spun că nu are de unde să plătească cealaltă haită, cea care se repede la bugetul public ? Ştiţi care e culmea ? Că, de fapt, i-a plătit. Toată viaţa. Ba, mai mult, pe unii din ei i-a şi votat…