Blog Realitatea FM

Mai mult decât „încă un candidat”…

Îmi propun ca, în campanie, să nu scriu despre candidaţi. Prezenţa lui Crin Antonescu în studioul Realitatea FM îmi oferă ocazia să pun pe blog câteva gânduri despre acesta.

Nu-mi ascund vechea simpatie, venită probabil din vremurile când tânărul liberal aducea o cu totul altă imagine în politica românească. Ieşea în evidenţă, la primele prezenţe în Parlament, coleg cu foşti activişti ai PCR ce nu-şi schimbaseră decât „diplomatul”, nu şi ţinuta, dar şi cu avocaţi de modă veche sau nouă. Crin Antonescu nu părea din acea lume, dar nici nu se străduia să fie băgat în seamă…

Decenţa şi provenienţa la altă generaţie îl defineau pe acel Crin Antonescu. Anii au trecut, la un moment dat a fost şi ministru, generaţiile s-au schimbat, oameni politici care decideau soarta ţării în anii 90 au dispărut, alţii s-au retras… Crin Antonescu nu este cel mai tânăr, s-a tuns şi…a ajuns preşedinte! Deocamdată, de partid…

Partidul pe care îl conduce a fost la guvernare, pe care a împărţit-o chiar cu cele două partide ce guvernează acum. Unii îşi amintesc cu plăcere acei ani, în care şi-au cumpărat case şi maşini, alţii nu mai văd decât lamentările grelei moşteniri. Dar, ca orice partid care a gustat din plăcinta guvernării, nu mai are o imagine imaculată. Şi de aceea parcă nu se asortează cu noul său preşedinte.

Crin Antonescu are un mandat de preşedinte şi mai vrea. Ambiţia există şi el nu are de ce să nege acest lucru. Iar primul său discurs a trezit speranţe în români ce-şi promiseseră să nu mai voteze vreodată. Doar că, sfătuit sau nu, şi-a schimbat discursul. Băsescizarea apariţiilor sale televizate nu pare să-i aducă avantaje. Crin Antonescu avea şanse reale în condiţiile în care părea alternativa, un rol pe care Mircea Geoană nu-l poate juca. Sfătuit sau nu, Antonescu a ales greşit. Şi a provocat o nouă dezamăgire. Dacă vrea popularitatea lui Băsescu, îmi pare rău să-l anunţ că nu are nici o şansă. Nu asta este direcţia. Electoratul tăcut de acum, cel care nu se mai prezintă la vot, nu aşteaptă un alt Băsescu, poate cu mai mult păr. Aşteaptă pur şi simplu altceva.

Pentru câteva zile, Crin Antonescu a fost altceva. Şi mai ales altcineva. După care a devenit om politic. De România. Mi-aş dori să citească aceste rânduri. Nu neapărat şi să ţină cont de ele. Nu-mi mai pun de mult speranţe în oamenii politici. Dar îmi doresc o schimbare de peisaj politic şi cred că, din oferta de până acum, e singurul capabil să facă asta…

Posted in Realitatea în direct | 6 Comments »

Muşcă-mă tandru…

…dar cere-mi bani mulţi ! De fapt, câinii fără stăpân nu cer nici un ban. Şi îşi caută singuri ceva de mâncare. Şi ştim că se poate şi convieţui cu ei. Doar că în România totul trebuie trecut prin filtrul politicii.

De ce stă câinele în faţa măcelăriei ? Probabil, vrea să se bronzeze… Asta vor să credem cei care se ocupă de problemele comunitare. Între ele, câinii la fel de comunitari. Care nu au covrigi în coadă, dar au bani. Sau, cel puţin, au avut. Bani de la stat, cei mai căutaţi în România. Şi de acolo şi problemele.

Când primarul Băsescu a stabilit ca prioritate a mandatului său de primar chestiunea comunitarilor, a declanşat şi isteria. În care nimeni nu a mai avut timp să se întrebe ce se întâmplă, totuşi, cu banii…Şi cum de costă un castron cu mâncare pentru câini cât o cină la un restaurant de lux ? Şi de unde au ajuns unii să aibă vile pe la margine de Bucureşti, deşi nu au rezolvat problema pentru care erau plătiţi ?

Până aici am vorbit despre istorie. La vremea aceea câinii au fost omorâţi cu multă cruzime, fiindcă nimeni nu cheltuia banii pe substanţele necesare eutanasierii. Acum nu se mai dau bani nici pentru prinderea lor. Iar rezolvarea nu va veni în an de criză. Bugetul este limitat, se lasă „muşcat” doar pentru alte probleme, asta e prea mică…

Cât despre bucureşteanul muşcat, pentru el nu mai există nici o speranţă. Indiferent că e partizan al eutanasierii sau al castrării câinilor, oricum nimic nu se va face. Şi aici nu e vorba despre cine e primar, chiar dacă nu s-a mai făcut de mult ceva în Bucureşti. Ce pot să-i spun unei persoane în vârstă, care sună la radio şi se plânge că nu poate să iasă din bloc, haita care se repede spre ea fiind periculoasă şi pentru un campion olimpic ? Să-i spun că nu are de unde să plătească cealaltă haită, cea care se repede la bugetul public ? Ştiţi care e culmea ? Că, de fapt, i-a plătit. Toată viaţa. Ba, mai mult, pe unii din ei i-a şi votat…

Posted in Realitatea în direct | 1 Comment »

Revoluţia de după gratii

E bine să ai o diplomă la mână, să certifice faptul că ştii o meserie, că ai o specializare. Dar ce anume dovedeşte un certificat de revoluţionar ?

Ştiu că s-a mai scris pe acest subiect, aşa că nu mă mir dacă vă opriţi din citit acum. Subiectul este reîncălzit de cazul lui Emilian Cutean, demnitar cu rang de ministru, condamnat la cinci ani de închisoare. Tribunalul l-a găsit vinovat de furt, că aşa se numeşte în limba română trimiterea unor bani, de la stat, spre o organizaţie pe care o conducea. Şi care a făcut cam ce a avut chef cu banii aceia. Mulţi, foarte mulţi.

Şi ce e nou în asta, într-o ţară în care totul se fură ? Nouă este condamnarea, fiindcă asta nu se întâmplă de obicei. S-ar putea ca aici să fie vorba de un război între organizaţiile de revoluţionari şi de susţinerea pe care o are fiecare, iar Cutean să nu se mai bucure de sprijinul anterior. Şi mai e ceva nou…

Subiectul. Pentru mulţi, tineri, ce-i drept, ideea asta e sigur neclară. Cum adică revoluţionar ? Hai că poate asta s-a mai învăţat la şcoală. Dar certificat de revoluţionar ? Ce e aia ? Şi ce anume certifică ? Şi de ce mai multe organizaţii ? Cum întreba un ascultător, au fost mai multe revoluţii ? Că altă explicaţie e greu de găsit…

Frumoasa idee a Revoluţiei din decembrie 1989 a fost minimalizată şi atacată de mai toată societatea. Dar cei care i-au dat lovitura de graţie au fost tocmai aceşti aşa numiţi revoluţionari. Poate că unii din ei chiar au fost în stradă. Poate chiar au dovedit curaj. Ceea ce au dovedit după, în astfel de organizaţii, e mult mai grav. S-au comportat, cel puţin unii din ei, exact ca cei pe care îi huleau. Au vândut o idee, chiar pe bani buni. Dar nu pe cei ai lui Ceauşescu sau ai Securităţii. Nu, tot pe banii noştri…

Există şi o parte bună: revoluţia e mai uşor de vândut. Cuba, Coreea de Nord sau Iranul devin pieţe interesante. Unii din activiştii de partid de acolo sigur se pot gândi de pe acum ce bine le-ar sta în postură de lideri ai organizaţiilor de revoluţionari. Aşa că revoluţia ar putea veni mai repede acolo, pentru unii chiar cu folos. Cum a rămas cu explicaţia pentru cei tineri ? Dacă o dăm pe cea corectă, o să ne fie ruşine. Dacă îi minţim, să ne fie ruşine !

P.S.: da, am fost în stradă. Da, mi-au şuierat gloanţele pe la urechi şi era să mor de un număr de ori. Nu, nu am certificat. Nu, nu vreau certificat. Nu pentru asta am ieşit în stradă. Din partea mea, să fie anulate toate. Doar că eu nu sunt politician…

Posted in Realitatea în direct | No Comments »

Drum bun !

Mare cutremur în media: Mihaela Rădulescu renunţă la televiziune ! O ştire peste care, recunosc, am trecut cu uşurinţă. Nu sunt un consumator al acestui gen de emisiuni, în faţa televizorului aleg oricând un film, dacă nu există nici un alt subiect de interes. Nu, nu sunt un critic al televiziunilor, pur şi simplu nu e genul meu de distracţie şi nu am de ce să urmăresc o discuţie între două sau mai multe persoane pe care nu le cunosc. Aşa m-a învăţat mama, că nu e treaba mea…

Cum nu e treaba mea nici cine cu cine se culcă, cine de cine mai divorţează şi cine cu cine s-a mai certat din motive infantile. Nu are de ce să mă intereseze cât silicon s-a mai adăugat la constituţia unei persoane cu care nu mă văd niciodată. Nici ce visează sau ce mănâncă persoana respectivă. Şi, uimitor, îmi place să cred că sunt un om normal…

Dar înţeleg foarte bine că e vorba de o industrie. În schimbul produselor sale, venite pe calea cutiei cu tub catodic sau plasmă, primeşte bani. Foarte mulţi bani. Şi ambalajul contează, lucru pe care începem să-l învăţăm şi noi. Vedeta ce prezintă un show de divertisment face parte din ambalaj. La un loc cu decorul, genericul, promovarea emisiunii. Despre asta vorbim, nu despre cine ştie ce adânci şi greu de pătruns filozofii.

Iar vedeta înzestrată cu un dram de inteligenţă înţelege acest lucru. Ştie că este folosită şi cere un preţ pe măsură. Ceea ce nu vrea să ştie nimeni este că publicul se mai şi plictiseşte. În afară de unele notabile excepţii, puţine vedete rezistă testului timpului. Aşa cum se fac, se şi desfac. Dacă nu ai fost propulsat de o meserie pe care o ştii şi o practici foarte bine, dacă principalele criterii au fost numărul de la sutien şi lungimea picioarelor, dispariţia e la fel de rapidă ca apariţia.

Iar doamnelor care au atras atenţia cu poze care se încadrează la soft-porn, ba uneori şi la alte clase de materiale pornografice, presa le acordă respectul cuvenit. Nici mai mult, nici mai puţin. Lacrimile dau bine la final de drum, cum la fel de bine e să arunci vina pe alţii. Fiindcă nu poţi să accepţi ideea că poate omul acela obişnuit, care vrea ca televizorul să-l scoată din lumea lui plină de probleme, s-a plictisit de tine. Te-a văzut destul de dezbrăcată, ţi-a aflat toate problemele şi impresiile de călătorie şi…căsătorie. Nu mai vrea nimic de la tine. Şi atunci, vorba unui fost prezentator de televiziune: La revedere, drum bun !

Posted in Realitatea în direct | No Comments »

Casa în care plouă ?

Românul visează să aibă o casă a lui. Nu un apartament la bloc, o casă pe pământ, cu ceva curte acolo, cât să ai loc şi de trei flori. Mulţi s-au împrumutat pentru asta şi suferă din greu din momentul în care cursul s-a prăbuşit.

Nu e uşor să-ţi ridici o casă. Încerci să ieşi cât mai ieftin, iei muncitori care se mişcă greu, trăieşti cu impresia că nu se mai termină. Dar crezi că, în final, te vei alege cu casă cu care te poţi mândri. Şi în care sigur n-o să plouă. Fiindcă se poate şi aşa: repede şi prost. Găseşti o echipă care lucrează rapid, stai pe capul lor să-i grăbeşti, iar la final…ferestrele se închid cam greu, parchetul e în pantă, iar când plouă, te refugiezi la vecini sau la prieteni.

Să construieşti Codurile pe care se va baza justiţia pentru zeci de ani de aici încolo nu e deloc uşor. Când ai o echipă care parcă nu în stare să aşeze o cărămidă, nu te întrebi decât cum să scapi de ea. Şi îţi doreşti să se termine cât mai repede, mai ales dacă eşti forţat de cei care te creditează. Doar că nu ei vor locui acolo. Lor n-o să le plouă în sufragerie. Nici nu contează cu cine lucrezi, important e să termini.

Poate să pară forţată comparaţia, dar echipa de zidari şi zugravi români, deghizaţi în miniştri şi parlamentari, acţionează acum la îndemnul creditorilor europeni. Hai să terminăm cu Codurile, ce contează cum ies, să luăm banii şi mai vedem după !

Corect, fiindcă nici pe ei nu o să-i plouă. Şi, aşa cum ne-am obişnuit în România, nimeni nu o să-i tragă la răspundere pe constructorii care au pus balconul pe calcan. Că doar s-a mai văzut… Aşa că, dacă guvernul va trece Codurile prin asumarea răspunderii, umbrelele vor deveni foarte utile în casă…Cât despre refugierea la vecini, eu zic să nici nu-i întrebaţi !

Posted in Realitatea în direct | No Comments »

Întoarcerea la origini…

Am trăit să o văd şi pe asta, mi-am zis, privind cu ochii mari spre televizor. Pe preşedinte purtând diverse accesorii caraghioase pe cap l-am mai văzut; chiar mă întreb ce urmează…Pe pârtii, pe poduri, pe la mânăstiri, l-am mai văzut. Între oi încă nu…

Ce m-a distrat cel mai tare a fost prezenţa unui alt accesoriu, justificativ, sub forma lui Mircea Geoană. Prezenţa sa acolo justifica ieşirea lui Traian Băsescu, fiindcă nu poţi permite transformarea în acţiune politică a unei astfel de manifestări; dar dacă tot se întâmplă, măcar să nu lipseşti…

Chiar mă gândesc tot mai serios la varianta Băsescu- preşedinte şi Geoană- premier pentru alegerile din toamnă. Nici măcar nu le stă rău împreună, mai ales dacă ne gândim la încercările anterioare de a îi alătura lui Traian Băsescu un alt personaj politic.

Dar ajungerea la…coada oii cred că are o semnificaţie suplimentară, dincolo de întoarcerea la originile poporului român. Aşa cum, în căutare de audienţă, televiziunile comerciale se otevizează, politicienii caută formula de succes. Gigi Becali, apărat de un popor întreg când s-a trezit cu mascaţii la poartă, a dovedit că nu e nimic rău să porneşti de la ovine. Şi dacă putea părăsi localitatea, nu credeţi că făcea drumul până acolo, să-i înveţe pe ciobanii mai proaspeţi în meserie cum să te porţi cu…oile ? Deşi la turme sigur mai priceput este tot preşedintele în exerciţiu…

Posted in Uncategorized | No Comments »

Înfricoşătorul formular

Nu vorbesc despre cel ce trebuie completat şi depus la administraţia financiară; acela e criminal pur şi simplu. Nici despre un proces verbal completat de un poliţist care nu are, în mod cert, aceeaşi îndemânare în utilizarea pixului cum are când e vorba de baston. Şi nici măcar despre un formular completat la bancă, în speranţa unui credit ce vine din ce în ce mai greu; acela e sinucigaş de-a dreptul…

Cel mai dur formular născut pe faţa planetei pare a fi cel ce ne apără de gripa porcină. Cum ne apără o foaie de hârtie ? Sincer, eu nu ştiu. Dar autorităţile statului român par să ştie foarte bine ce înseamnă baricada hârtiilor…

Omenirea priveşte speriată spre Mexic. Spania este prima ţară europeană care ne arată că nu suntem în nici un caz protejaţi de un ocean, două. Se vorbeşte despre laboratoare, savanţi, vaccinuri şi alertă. La noi se completează un formular, dacă ţi-ai tras puţin nasul la coborârea din avion. Dar şi dacă strănuţi sau ai ochii roşii de la febră, tot mai mult decât să te pună să completezi un formular nu va face nimeni…

Deşi se vorbeşte despre febră, fiorii ce mă trec sunt reci. Nu ştiu dacă e semn că sunt sănătos, dar brusc am înţeles de ce poporul ăsta îşi pune nădejdea în Dumnezeu. Păi cine altcineva să ne mai ajute ? Cei aleşi ? Hai totuşi să vorbim serios. România are alte probleme. Zi de zi sau an de an. De an electoral, o gripă mai lipsea. Cine să o bage în seamă ? Cine să se ocupe de ea ? Doar presa, care nu poate vindeca însă pe nimeni…

Posted in Uncategorized | 1 Comment »

Ca un zid…

Nu ştiu ce şi-ar dori Sorin Ovidiu Vântu să scriu şi, sincer, nici nu mă interesează. Nu-l cunosc şi nici nu cred că voi avea ocazia. Dar, mai ales, motivul.

L-am cunoscut, în schimb, pe Traian Băsescu. Şi am fost nevoit să-l şi suport. Sunt născut în Bucureşti şi am văzut ceva cetăţeni ajunşi în biroul de la Primărie, dar mai rar asemenea lipsă de activitate… Noroc că a venit urmaşul Videanu să-l depăşească…

Nu aş fi ajuns să mai scriu despre Traian Băsescu dacă nu eram, din nou, uimit de pasiunile pe care le stârneşte. Martirul Băsescu, despre care am mai scris, şi-a mai bătut un piron în cruce. Şi tot mogulii au fost folosiţi în rolurile soldaţilor romani. Până aici nu e nimic nou. Dar patima pe care ascultătorii ce ne sună la Realitatea în direct o dovedesc atunci când sar în apărarea preşedintelui m-a făcut să am ceva de adăugat.

Oamenii aceştia nu-l apără pe preşedinte. Se apără pe ei. Cel puţin cei pe care îi suspectez de sinceritate. Îşi apără decizia pe care, la alegeri, dar poate şi la referendum, au susţinut-o şi prin vot. Cel mai greu în viaţa asta este să accepţi că ai luat o decizie greşită. Chiar şi atunci când ai fost forţat la ea, pe ideea că alegi răul cel mai mic. Situaţie cu care românii cam încep să se obişnuiască…

Am votat ultima oară în 1996, şi atunci pentru primăria de sector. Nu vreau să îndemn pe nimeni să voteze, pentru că nu cred că aşa se poate aduce o schimbare reală. Dar mi-aş dori ca cei care votează să poată accepta mai uşor că au greşit. Nu neapărat cu exprimarea opiniei, ci cu autoamăgirea. Promisiuni imposibil de ţinut se fac în fiecare campanie, iar dacă acum cincisprezece ani puteam spune că suntem încă prea naivi, de acum avem deja destulă experienţă, naivitatea se transformă în altceva…

Posted in Realitatea în direct | 3 Comments »

Martirul Băsescu

Mi-am imaginat un dialog, purtat târziu în noapte, sigur după ora 23. Un realizator de talk-show televizat, tocmai ieşit din emisie, pune mâna pe telefon şi îl sună pe Traian Băsescu:

-          Şefu’, cum a fost ?

-          Bine, măi, ai dat tare. Da’ m-a sunat aia mică şi a început să plângă! A muncit atâta pentru semnăturile alea, şi voi vorbiţi doar despr e soră-sa şi de mine…Hai, mâine băgaţi şi despre ea, da?

-          Da, şefu’, nici o problemă, se face! Să vă uitaţi mâine, că o rezolvăm !

Da, dialogul e unul imaginar. Dar am ajuns la el bazându-mă pe ceea ce văd. Traian Băsescu e în tot şi în toate. Criticat şi acuzat de orice, în toate cazurile posibile. De fapt, nu mai e vorba de atacat; este martirizat pur şi simplu!

Dacă sunt oameni în presă care îşi închipuie că în acest fel îl vor slăbi pe politicianul Băsescu, într-atât încât să rateze al doilea mandat, eu cred că se înşeală. Primarul Băsescu a devenit preşedinte la o foarte mică diferenţă de voturi, câştigate în Bucureşti. Dar tot ce a făcut în anii ce au urmat l-au transformat în cel mai popular personaj din România. Cu altă ocazie poate scriu şi despre modelul Băsescu, cel în care se regăsesc foarte mulţi concetăţeni.

Dar vreau să atrag atenţia asupra rezultatului acestei campanii împotriva preşedintelui. Traian Băsescu este principalul beneficiar. Lovit din mai toate părţile, el zâmbeşte, ba chiar râde, şi se ţine tare. Imaginea sa este de om tot mai puternic. Îşi apără familia, aşa cum ar face oricare dintre noi. Are oricând un răspuns de dat. Şi e gata să sară şi la bătaie, dacă e cazul.

Traian Băsescu nu este o victimă şi nici nu a vrut să fie văzut aşa. Dar îşi doreşte să fie martir. Dă foarte bine la populaţie. Şi mai dă încă un mandat, fiindcă nici un contracandidat nu are şanse să ajungă atât de repede pe cruce. Iar dacă vreţi cu adevărat să îl loviţi pe Traian Băsescu, încercaţi invers. E un exerciţiu interesant: nu mai vorbiţi despre el timp de o lună. Sigur, nu înseamnă că trebuie cenzurat. Dar sigur mai există şi alte subiecte. Unele fără familia Băsescu. Dar care sunt de interes public şi care ar putea vinde şi ziarele şi mai fac şi audienţă. Şi nu, nu mă refer neapărat la toată galeria de sexy şi porno…

Posted in Realitatea în direct | No Comments »

Mulţumesc, Serbia !

În primul rând, pentru că i-a lăsat pe băieţi acasă. Cel puţin pe cei care prestează în România. O calificare în genunchi însemna o prezenţă umilitoare la turneul final şi, din nou, o scuză pentru păstrarea echipei şi a antrenorului. “Uite, ei s-au calificat, au avut ghinion de grupă şi de climă…”

În al doilea rând, pentru că e vorba de Serbia. Dacă ne bătea o campioană mondială sau europeană, ne spuneam că era normal şi treceam peste. Dar Serbia nu are astfel de pretenţii. E o echipă mai aproape de a noastră. Nu putem spune că vin  de pe altă planetă. Nu sunt galactici, sunt chiar balcanici, ceea ce îmi demonstrează punctul de vedere.

În această situaţie am fost aduşi nu de un antrenor slab. Şi nici de o tragere la sorţi nefericită. Nici măcar de o Federaţie sau Ligă prost condusă. Mentalitatea noastră păcătoasă ne-a pus în poziţia de a fi umiliţi pe teren propriu de echipe fără pretenţii. Generaţia de aur a fost înlocuită de una de plumb. Lenea, cea care defineşte societatea românească în rest, se reflectă şi pe gazon.

Performanţa, la orice nivel, se obţine cu muncă. Fotbaliştii epocii comuniste munceau, fiindcă astfel puteau ieşi din sistem. În 2009 ideea este să intri în el. O maşină de lux, o locuinţă în Pipera la preţ de Coasta de Azur, nunţi şi botezuri la preţuri cu care asiguri bugetul unei comune…Cam asta e imaginea pentru care se luptă un tânăr fotbalist. Sigur că recompensele sunt mult mai mari afară, doar că acolo ele vin pentru oameni învăţaţi cu munca de mici.

Noi suntem învăţaţi să ne descurcăm. Important e să ajungi până la locul călduţ, nu să mergi mai departe. Mentalitatea noastră nu cere performanţă, doar acceptare în sistem. Mai departe îţi vezi de locul călduţ şi depui efortul, moderat, să nu-l pierzi. Naţionala ar trebui să fie pentru fotbalist ce este Academia pentru scriitor. Ştiu că folosesc cuvinte mari pentru un subiect atât de mic, dar speranţele sunt mari, fiindcă evident că nu mai aşteptăm nimic de la cei care conduc ţara. Măcar la fotbal să fim buni…

Mulţumesc, Serbia, ţi-ai făcut datoria. Acum e rândul nostru. Să cerem performanţă. Să dăm performanţă. Naţionalele de succes din lume nu provin din ţări unde cetăţenii stau şi aşteaptă să primească. Ceva. Orice. De la stat. Sau de la UE. Sau de la un partid, în campanie electorală. Până nu ne punem pe muncă, aşteptăm degeaba rezultate. Iar dacă ne plângem de această generaţie, ce să aşteptăm de la următoarea ? Pe cine văd ei jucând ? Pe cine văd ei conducând ?

Posted in Realitatea în direct | No Comments »