Realitatea FM Blog

Ora 5 dimineata aduce sfarsitul unui vis chinuit de frisoane, concomitent cu declansarea unei alerte din strafundurile constiintei profesionale. E luni, dimineata zilei de 8 februarie, Anno Domini 2010. Sunt la 60 de kilometri de Bucuresti si la 5 ore jumate de inceputul turei de la radio. Oraselul din sud unde m-am nascut, unde am copilarit si unde ma retrag la fiecare sfarsit de saptamana pentru a scapa de zgura psihica a Bucurestilor e acum o capcana aproape perfecta. Poti intra, daca te-a impins Dumnezeu pana aici, dar slabe sperante sa mai poti iesi. Pe sosea, in niciun caz. Nu azi. Mi-o confirma un plugar, adica un lucrator care piloteaza un plug atasat la un tractor. A strans grosul de nameti de pe Tineretului si acum mai da o tura pentru ca zapada se asterne rapid la loc. Probabil ca dincolo de Filatura, DN 4 seamana cu o poveste de Andersen ilustrata de H.R. Giger. Politia a pus un baraj pentru a stopa elanurile sinucigase ale celor inca dornici sa se urce in masina chiar si dupa ce s-au uitat la stiri. Ramane trenul. Read the rest of this entry »

Precum o găină anunţând o nouă reuşită în coteţ, premierul, cu mândrie în glas şi fericire în ochi, a trâmbiţat intrarea României sub scut. Asta după ce preşedintele a anunţat acordul, cam grabnic, al CSAT-ului pe care îl conduce. Ecouri venite din direcţia parlamentului aduceau a rapidă adoptare a deciziei şi acolo. Nu am sesizat îndoiala în nici o privire, nici nu am observat vreo preocupare pentru ce şi-ar putea dori şi cetăţeanul de rând, în numele căruia decide vremelnica putere.

Din fericire, nu sunt Emil Boc. Asta înseamnă că pot gândi dincolo de culoarea partidului sau dorinţa şefului. Şi pot să înţeleg mândria: România este băgată în seamă, ba chiar e băgată şi sub umbrela NATO, patent american. După ce ne-am obişnuit, atâta amar de vreme, să fim băgaţi oriunde, doar în seamă nu, rătăcirea de moment e de înţeles. Dar momentul trebuie să treacă repede, că altfel s-ar numi veac…

În cel trecut, bunicii noştri îi aşteptau pe americani. Pentru mulţi din ei, aceştia nu au mai venit niciodată. Acum nu doar că au şi un fel de bază aici, dar vor să ne includă şi într-un important proiect strategic. Argumentele par zdrobitoare şi suficiente pentru a te duce spre o singură concluzie. Dar…

În viitor, nepoţii noştri ar trebui să poată alege dacă aşteaptă pe cineva. Sau nu. Alegerile lor sunt posibile doar dacă noi, acum, le facem pe cele corecte. Preşedintele, guvernul şi parlamentul nu par deloc dornici să vă afle părerea. Îşi închipuie că, din moment ce i-aţi propulsat acolo, pe unii chiar prin vot direct, pot face orice. Organizaţiile societăţii civile, unele trăind de fapt din bani de la stat, nu simt nici ele nevoia să facă valuri, în vremurile în care ANI face ştiri. Iar o bună parte din presă este cu sârg sugrumată de actuala putere, în efortul de a mai câştiga un rând de alegeri.

De data asta, cetăţeanul de rând trebuie să-şi caute singur calea. Preşedintele ce anunţa că o să ne plictisească cu o multitudine de referendumuri, ar trebui să anunţe încă unul: vreţi sau nu să faceţi parte din scut ? Că vor fi majoritari cei bucuroşi că o să existăm mai clar pe harta NATO, că îşi vor impune punctul de vedere cei care nu vor să ne transformăm în ţinte sigure, nici măcar nu e atât de important la acest moment. Ceea ce contează e să fie întrebaţi, şi unii, şi alţii. Se numeşte democraţie, în numele ei s-a murit acum douăzeci de ani şi, tot în numele ei, se fură zilnic de atunci încoace.

E timpul să deovedim că avem şi conştiinţă. Să arătăm că măcar noi vrem să avem un plan pentru viitor. Iar mândria vreau să o văd în ochii premierului( ce altfel era specialist în drept constituţional…) când anunţă referendumul. Fericirea atunci când va anunţa rezultatul. Vă repet, îmi este indiferent care este acesta; important e să fim întrebaţi…

Până la această oră a fost deja dezbătut şi întors pe toate părţile botezul ce a adus la un loc o familie împlinită în plan politic cu una bogată în dosare. Penale. Nu vreau să revin asupra aspectelor morale ale prezenţei zâmbitoare a fratelui preşedintelui alături de unul din cei mai cunoscuţi interlopi din România. Vreau doar să-i contrazic pe cei care spun că nu are nici o importanţă dacă Traian Băsescu ştia sau nu despre noua aventură în care se pregătea să se lanseze fratele său.

Dacă preşedintele ştia, atunci sâmbătă, cel mai târziu duminică sau, în cel mai rău caz, la prima oră a zilei de luni, comunicatul trebuia să pornească de la Cotroceni spre presă. De fapt, spre public, sau, mai corect, spre alegători. L-am citit şi eu la fel ca dumneavoastră. Duminică preşedintele călărea voios snowmobil-ul, fără a părea să se gândească la un text oficial. Într-un fel, mai bine, căci cine ştie ce accident se putea întâmpla…

Sigur, există şi posibilitatea ca Traian Băsescu să nu fi ştiut. Relaţia celor doi nu pare a fi cea mai bună, mai ales de când Mircea a renunţat la o bunătate de firmă de armament fiindcă fratele are un pic de treabă, timp de două mandate, cu deciziile legate de înzestrarea armatei. Dar chiar dacă ei doi nu vorbesc, trăim în ţara plină de servicii, acelea de care preşedintele e foarte mândru şi pentru care nu e criză. Nu, nu-mi doresc să-mi fie ascultat telefonul. Nu vreau să fie ascultate nici ale dumneavoastră. Dar membrii familiei prezidenţiale sunt importanţi. Prin ei, preşedintele poate fi şantajat. Sau atacat. Da, serviciile sigur îi ştiu programul lui Mircea Băsescu. Sau ar trebui să-l ştie, pentru câţi bani primesc…

Concluzie logică ? Am găsit bani pentru creşterea pensiilor ! E simplu: dacă Traian Băsescu nu ştia, atunci serviciile care îl păzesc şi informează pot să dispară. Bugetele lor se pot folosi cu încredere pentru pensionari. Dacă preşedintele ştia, atunci administraţia prezidenţială, cea cu bugetul mărit în an de criză, trebuie să-şi facă bagajele. Şi să se întoarcă la şcoală, fiindcă dacă nici un comunicat simplu nu eşti în stare să scrii, zău că nu ai ce să cauţi acolo…

Nu e uşor să fii preşedinte. Deşi prima oară nu i-a plăcut, Traian Băsescu a mai vrut. Şi are un al doilea mandat în care să nu-şi piardă timpul cu chestiuni minore, ca un botez. Are de luptat cu corupţia, trebuie să pună în mişcare justiţia care nu rezolvă dosare, ba să mai pună la punct şi poliţia, cam temătoare în faţa infractorilor. Fii lui Bercea Mondial au atacat, anul trecut, doi consilieri locali din Slatina. Pe unul l-au înjunghiat, pe altul l-au lovit cu maşina. Poliţia a venit târziu, justiţia a decis să fie judecaţi în libertate, fiindcă nu erau periculoşi…Acum au devenit cu toţii rude. Funcţia de preşedinte e temporară, cea de frate e pe viaţă…

După decenii în care a fost conducător, Nicolae Ceauşescu a fost condus şi pe ultimul drum. Judecată rapidă, execuţie aşijderea, un capitol încheiat din istoria României. Doar în aparenţă..

După alte două decenii, de data asta fără Ceauşescu, constat că moştenirea sa este la mare preţ. Formarea omului nou, unul din scopurile înţeleptului conducător, a dat roade. Pe urmaşii săi îi vedem peste tot, dar îi remarcăm mai ales când ajung în funcţii.

Orice dictator are în jurul său oameni pe care se bazează; unii îl susţin cu reală convingere (şi o sfârşesc rău, a se vedea soarta lui Troţki…), alţii pentru că îşi doresc felia lor din tortul puterii şi chiar şansa de a îi lua locul, la un moment dat. Cei din a doua categorie sunt supravieţuitorii, un fel de gândaci de bucătărie ai totalitarismului. Şi devin, la rândul lor, modele în viaţă.

Activistul partidului era, în prima parte a perioadei comuniste, un om care avea doar şcoala partidului. Mai târziu au fost recrutaţi oameni care erau în stare să şi citească o carte, ba chiar, unii din ei, să mai şi scrie una. Schimbarea regimului nu a reprezentat pentru ei o mare dramă. Activistul nu se bazează pe regim, el dă indicaţiile pentru construirea acestuia, iar apoi îl parazitează. Şi nu e important regimul, ci oamenii. Iar ei au aceleaşi slăbiciuni, indiferent de orânduire…

Da, România celor două decenii de după Ceauşescu a fost condusă de aceeaşi oameni. Chiar dacă nu au ajuns neapărat în cele mai înalte funcţii din stat, au ştiut să le ocupe pe cele importante. Ba chiar, adaptaţi fiind, şi-au făcut şi partide. Scopul lor nu este o aşezare clară pe scenă sau în lumina reflectoarelor, de aceea nici nu avem doctrine respectate şi respectabile în ţara noastră. Scopul este acelaşi, etern: puterea. Se coagulează rapid în jurul unui exponent, tocmai bun de scos în faţă, în campanii electorale apuci să-i şi vezi ceva mai mult, iar în rest îşi văd de treaba lor. Nu dau şi nume fiindcă deja v-aţi plictisit de ele…

Dar nu pot să închei fără o categorie specială, cea a pupincuriştilor. Da, nu pot să spun asta la radio, dar o scriu aici. Termenul de fripturist e depăşit de mult, cam de când nici măcar un vot nu mai cumperi cu o friptură. Aceştia sunt cei care se ocupă direct de propagandă şi urmăresc interese foarte clare. Se ascund în general în rândurile ziariştilor, ba se mai şi maschează în deontologi. Sunt cei care văd trucaje din prima, chiar dacă nici cu ochelari nu desluşesc prea bine în faţa lor. Sunt cei care se dau independenţi şi scriu, chiar cu talent, iar după un timp afli că erau plătiţi de un partid. Sunt mai ales cei care se plâng de cenzură, dar nu pot accepta niciodată că poate exista şi o opinie diferită de a lor… Ce primesc în schimb ? Scaune de europarlamentari, funcţii publice sau, în cel mai rău caz, una de purtător de cuvânt.

Ceauşismul nu a apărut întâmplător în România, ţara era deja modelată în acest sens. Capul plecat pe care sabia nu-l taie ajunge să fie ţinut de o coloană vertebrală foarte flexibilă. Iar schimbarea nu poate veni decât prin impunerea unor modele morale, care nu apar pe scaunele de la OTV…Dar în cazul pupincuriştilor există şi o consolare: vă daţi seama ce privelişte tristă au în faţa ochilor zi de zi ?

“Atodiresei a fost gasit dupa ce i-a fost localizat telefonul mobil…” Pana la urma, cineva se va trezi din rutina si va face o stire pornind de la fraza asta.  Subiectul localizarii terminalelor GSM nu e nici pe departe la prima abordare publica dar pe mine, unul,  continua sa ma preocupe caracterul invaziv al acestei tehnologii si inevitabilele abuzuri care decurg din utilizarea sa.  Deci, treaba arata astfel: chiar si in stare pasiva, un telefon mobil emite semnal. Semnalul contine varii informatii, de la cele care au legatura cu SIM-ul pana la numarul IEMI (International Mobile Equipment Identity), unic pentru fiecare terminal. Semnalul ajunge la antenele operatorului GSM. Sunt mai multe antene intr-o arie oarecare. Fiecare capteaza “ceva” de la telefonul care se doreste a fi localizat. Legile fizicii si bunul simt spun ca antena orientata privilegiat si aflata la distanta cea mai mica va capta semnalul cel mai puternic. Alte antene vor receptiona semnal atenuat in diverse grade, in functie de factorii mentionati (orientare si distanta).  O geometrie de gimnaziu arata ca telefonul urmarit se va afla la intersectia dreptelor care unesc virtual sursa cu receptorul, atunci cand semnalul receptat este maxim. Cunoscand pozitia antenelor GSM, calculul distantei reale pana la sursa devine un exercitiu simplu. Iata de ce, probabil, o serie de raufacatori (care ignora acest blog dar stiu sa citeasca printre randuri in ziare) isi vor lasa mobilele acasa inainte de lovitura. Iar dupa, vor recurge, cred, la metodele de comunicare ce prezinta riscuri de interceptare considerabil mai mici, cum ar fi porumbeii calatori sau anunturile cu dublu sens la mica publicitate.  Nu stiu daca viitorul suna bine dar trecutul e, fara dubii, mai sigur.

Ideea de a îi da guvernului o faţă mai umană este, până la urmă, una lăudabilă. Iar instituţia purtătorului de cuvânt este una absolut necesară în anul 2010. Şi nu mă refer doar la Guvern, e valabil şi pentru orice minister. Aşa că nu numai că nu am fost siderat de numirea lui Dan Bittman pe post de consilier al ministrului Vlădescu, dar chiar mi-am dat seama că e doar un început de drum. Prin urmare, deschid aici o listă de propuneri, mai ales că, în an de criză, nici artiştii nu o duc prea bine…

Ministerul Transporturilor – îmi pare rău, Dan Spătaru nu mai e printre noi, chiar dacă drumurile au rămas la fel. Dar titular incontestabil pentru postul de purtător de cuvânt este Dan Teodorescu: nu doar că trupa se numeşte Taxi, dar poate explica oricând unde se duc banii…;

Ministerul Mediului – domnul George Nicolescu ştie că mai avem nevoie şi de iarbă, iar dacă nu convingem toată Uniunea, măcar Olanda ne va privi cu simpatie…;

Ministerul Apărării trebuie să apeleze la băieţii de la Voltaj, ei ziceau bine ceva despre armată…;

Ministerul Administraţiei şi Internelor îi poate căuta pe băieţii de la Verdikt, ei cântau, ce-i drept, cam de mult, Vine poliţia…;

Fiindcă la Ministerul Muncii e cam greu să angajezi un cor care să-ţi cânte despre cincinalul în patru ani şi jumătate, te poţi mulţumi cu Desperado, a căror piesă Lenea e taman bună pentru a ţine loc de comunicat…;

La Ministerul Afacerilor Externe cei de la Sarmalele Reci îşi pot aduce aminte de piesa Omul fără nume, care vorbea despre viză şi umilinţă, atunci când stai la coadă la ambasadă. Da, ştiu şi eu că nu mai ai nevoie de viză. Aşa spunea Cristian Diaconescu, fostul ministru de externe, că nici pentru Statele Unite nu va mai fi nevoie. Doar că nu ştim dacă în 2010 sau în 2100…;

Ministerul Justiţiei poate să apeleze la neprofesionişti în ale cântatului, dar specialişti în corupţie, care să înveţe piesa lui Dan Andrei Aldea, Noi nu ne temem. Şi pe care o  pot urla din rărunchi, cu dosarele în braţe, că doar nu e nici un pericol…;

Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri mi-a dat dureri de cap. Păi aici despre ce să cânţi ? Care economie ? Care comerţ ? Care afaceri ? La Familia are măcar o piesă foarte bună, dar după aceea ar trebui să-i pun la muncă şi pe BUG, şi pe Paraziţii. Şi o să fie greu de difuzat un comunicat…Şi atunci să  rămânem la cei ce nu au nevoie de cenzură: 3 Sud- Est, pentru că Sunt cu capu’n nori cred că defineşte cel mai bine situaţia…

Pentru Ministerul Turismului să ştiţi că alegerea a fost simplă, e fără multe opţiuni: Timpuri Noi, cei pe care i-aş fi trimis la mai multe ministere, dar pe care îi păstrez aici. Tot repertoriul lor se potriveşte, fiindcă e vorba despre frumuseţile patriei, îmbinate cu cele ale turismului… de nişă, într-o piesă ca Veta ( e cea cu pădurea Băneasa…)…;

Şi acum, cred că putem păstra nota veselă şi la Palatul Victoria, acolo unde i-aş chema pe cei de la Cassa Loco, fiindcă au cel mai reuşit refren, cu care se poate răspunde oricând la întrebări…Da, aţi ghicit, mă gândeam la Ce bine-mi pare că ai luat ţeapă !

Lista rămâne deschisă, sunt convins că se mai pot găsi nume, mai ales că au mai rămas ministere. Vă aştept completările !

Presa traditionala moare. In primul rand, print-ul. La noi. La altii, isi reduce anvergura si influenta. La noi, blestematul specific local accelereaza si amplifica o tendinta care vine din afara. Cauzele sunt multiple. Inainte sa le detaliez, vreau sa spun ca, la capatul unei Sahare jurnalistice (despre care mi-e greu sa spun cat se va intinde) multi dintre traitorii din presa si dintre facatorii de media vor trebui sa-si gaseasca alta meserie. Deci, cauzele:

1) Presa scrisa a intrat, de mult, in simbioza cu advertiserii si a inceput sa moara atunci cand publicitarii si-au redus bugetele. N-am studii de jurnalism dar tin minte ca intr-una dintre cartile bune dedicate acestei meserii, D. Randall avertiza inca de acum doua decade asupra riscurilor induse de miza exclusiva sau exagerat de mare pe veniturile din publicitate. In plus, presa scrisa a inceput sa sape la gura propriului mormant atunci cand portarea continutului din print in on-line a devenit inevitabila. Read the rest of this entry »

Exerciţiu de democraţie. Asta cred că e cea mai bună definiţie pentru anul 2009. Un test picat, cu brio, de societatea românească.

Două rânduri de alegeri, unele chiar cu pretenţii de integrare europeană şi cu campanii în care s-a vorbit chiar despre valori europene. Ce s-a putut remarca de la distanţă mare, adică şi de peste ocean ? Intoleranţă. România s-a dovedit ţara lui “ciocu’ mic !”

De fapt, rezultatul alegerilor nici nu are importanţă. Contează atitudinea, moştenită de la tovarăşii sovietici. Fiindcă oricine nu a fost cu ei a fost trecut, automat, în tabăra cealaltă. În 2009 nu au putut exista decât două opinii: adularea lui Traian Băsescu şi….ce poate să fie de partea cealaltă. Că poate nu te interesa politica, sau poate erai monarhist, sau cine ştie ce fel de ecologist, era clar că ai ceva cu Unicul. Opinii ? Păi cine are nevoie de ele în ţara lui “noi muncim, nu gândim” ? Dacă îndrăzneşti să dai impresia că gândeşti altfel, devii rapid duşman al poporului.

De aici devine important rezultatul, nu neapărat şi scorul. Cinci milioane şi ceva de români (conform rezultatului validat ) au votat pentru o continuare cu Traian Băsescu. Ceilalţi cinci milioane şi ceva care s-au prezentat au votat împotriva lui. Democraţie înseamnă să accepţi că poate exista şi o altă opinie sub soare şi ea nu va aduce, imediat, şi ploaia. Doar că noi nu avem, încă, democraţie. Facem doar exerciţii, din când în când. În restul timpului avem doar putere. Care e ori la ai noştri, ori la ai lor. Iar când eşti la guvernare, de vină pentru orice eşec sunt mereu ceilalţi. Că tu nu poţi fi decât neprihănit, din moment ce ai fost votat.

Nu există teorie politică, nu există doctrine de dreapta, stânga sau de centru. Dictatură înseamnă puterea în mâna unui singur om, servit cu mult zel de cei de sub el, fie pentru că sunt orbiţi de geniul lui, fie pentru că le e teamă. Nu, nu cred că suntem acolo. Încă. S-au creat doar condiţiile…

Douăzeci de ani mai târziu, revoluţionarii români au fost, în sfârşit, înfrânţi. Îşi doreau o ţară în care opiniile lor să conteze, indiferent că sunt la putere sau nu. Îşi doreau ca adevărul să nu poarte culoarea unui partid. După douăzeci de ani, au fost, în sfârşit, ciuruiţi….

P.S.: nu este deloc întâmplătoare legătura între titlu şi piesa lui Vali Sterian. Chiar merită reascultată…

Le recapitulez foarte repede din memorie: intai a fost cea cu Mitrea pe culoarele Parlamentului, apoi cea din comisia de ancheta Udrea, apoi SRS si Chirieac.  In fine Geoana la el in birou luand niste bani, fara sa stim insa care a fost prima lui replica imediat dupa primirea banilor. Si daca am uitat vreuna adaugati voi.

Ce uneste inregistrarile astea? In primul rand ca nu stim oficial cine le-a facut, cu exceptia celei cu SRS si Chirieac, unde Traian Basescu a spus ca e vorba de Catalin Macovei. Ele prezinta fapte presupus ilegale, la limita legii sau injurii la adresa partenerilor(cazul Mitrea). Toate proiecteaza o imagine defavorabila celor inregistrati. Niciuna dintre inregistrari nu a avut o finalitate oficiala: nu s-au investigat faptele prezentate, nu s-a depus plangere, nu am aflat nici cine le-a facut. Si ar mai fi ceva, la fel de grav.

Read the rest of this entry »